Co-locatarii

Cel de la parter avea o floare, pe care o îngrijea ca pe ochii din cap. El era trist, pentru că, locuind la parter, Soarele răsărea prea târziu şi apunea prea devreme, iar floarea sa nu se sătura de lumină niciodată.

Cel de la etajul unu avea un câine, pe care-l îngrijea ca pe ochii din cap. El era trist pentru că şi-ar fi dorit să locuiască la parter, astfel încât câinele său ar fi putut lătra toată ziua după trecători, iar el s-ar fi amuzat teribil de sperietura lor, ascuns după perdea.

Cel de la etajul doi avea o pisică, pe care o îngrijea ca pe ochii din cap. El era trist că nu locuia la etajul trei, astfel încât între pisica lui şi câinele vecinului să fie măcar un etaj drept tampon.

Cel de la etajul trei avea un acvariu cu peşti, pe care-i îngrijea ca pe ochii din cap. El era trist că nu locuia la etajul patru, pentru că şi-ar fi dorit pentru peştişorii săi o poziţie mai înaltă, privilegiată chiar.

Cel de la etajul patru avea o nepoată, pe care o îngrijea ca pe ochii din cap. El era trist pentru că avea deasupra o terasă pe care, în proiect, scria “necirculabilă”, astfel încât nepoata lui nu putea s-o folosească drept spaţiu de joacă, împreună cu prietenele ei.

Duminica, cei cinci co-locatari se întâlneau pe aceeaşi bancă, în parc, şi-şi povesteau supărările şi frustrările legate de fiinţele iubite. Puteau fi uşor recunoscuţi, de către oricine, după un semn distinctiv, vizibil de la depărtare.

Duminica asta nu s-au mai întâlnit. Ce s-o fi întâmplat, oare?

Scutul anti-rachetă românesc

Întrebare la Radio Erevan:

- De ce nu este Rusia de acord cu amplasarea scutului anti-rachetă american pe teritoriul României?

Răspuns:

- Din raţiuni de ordin teologic.

- Cum adică?!…

- Pentru că va pierde statutul privilegiat de a fi singura ţară ortodoxă participantă activ la împlinirea ultimei profeţii cuprinse în Cartea Sfântă.

Bloggăr – deci exist. Partea a zecea: free hosting

Cu mişcări elegante, îndelung studiate la Academia de Dans şi Maniere Elegante, portarul ţâşneşte din ghereta lui şi mă întâmpină, vizibil emoţionat. Impasibil, m-aş putea îndepărta indiferent, dar fac o opţiune ciudată şi mă opresc, pentru a schimba câteva vorbe cu el. Pardoseala holului, executată din granit fiamat după desenul complicat al unui designer necinstit cu sine însuşi şi clientela lui – cândva numeroasă – pare a-i limita, întrucâtva, mişcările interlocutorului meu stânjenit şi aşa de nivelul înalt al dialogului în care s-a lăsat prins, cam fără voia lui, ce-i drept. Profitând de o clipă de neatenţie, mimez un fals interes pentru ceva aflat în vitrină şi dispar, lăsând personalul neconsolat în urmă, dar fericit, precum mă aflu şi eu, la rându-mi, într-o oarecare măsură.

Afară, un aer cândva curat mă izbeşte cu puterea unei tornade stârnite la antipozi, în timp ce eu contemplu, în siguranţă, bătaia aripilor de fluture ce prevestesc nenorociri exotice persoanelor aflate sub zodii îndepărtate. Ridic reverele demodatei mele redignote şi mă arunc în vâltoare, cu dezinvoltura unui tânăr ce n-a apucat vremuri mai grele decât greutatea gândurilor sale în momentele de abis enzimatic. Păşesc, cu aerul unui om care a mai păşit pe aceste pavaje, cu alte prilejuri, nu foarte îndepărtate în timp şi, cu atât mai puţin, în infinitul spaţiu ce ne-nconjoară.

Cu simţurile alerte, decid să-mi păstrez pălăria pe cap, ştiind foarte bine că am mai păţit lucruri care nu se pot rosti între oameni civilizaţi, ce reciproc se respectă. O doamnă – cunoştinţă comună – se apropie periclitând hotărârea ce tocmai am luat-o, dar sunt maestru al diversiunii sociale numite “laşitate faţă de cunoştinţele de drept de comun întâlnite”. Astfel încât mă fofilez, trecând pe trotuarul celălalt, pretextând o durere acută a unui organ suficient de vital încât să mă îngrijoreze starea lui, pe termen cel puţin mediu. Educată, doamna empatizează cu suferinţa mea, prefăcându-se din timp a nu mă fi zărit, ori recunoscut, după cum se cuvine.

Deşi vremea pare a se îndrepta – torente de ploaie prevestite de Casandre televizate-şi amână potopul – iau brusc hotărârea să-mi fie dor de portarul meu educat şi mă rotesc pe străzi străine, în încercarea de a mă întoarce de unde-am pornit, în ciuda unei amnezii precoce, potenţată şi de lehamitea faţă de uşa de la intrare, mai precis de clanţa aurită, ce-a început să oxideze fiind tratată insuficient, din lipsă de fonduri. Vitrine luminate strident mă aruncă în reveria risipei de electricitate, deşi cunosc prea-bine dedesubturile afacerilor cu energie regenerabilă şi mă obligă să mă transpun în pielea fiinţelor ce mor anual, atrase în mod implacabil de surse de lumină deschise în nopţile de vară. Fluturi, ce sunt nevoiţi să bată din aripi, îndureraţi de posibilitatea creării unei alte furtuni, devastatoare pentru zonele cele mai sărace ale lumii…

Acasă, portarul m-aşteaptă, îngrijorat de faptul că umbrela lipseşte din garderoba zilei însorite de vară, anunţată cu patos de matematica implacabilă a unui calendar nemilos.

Apucături blogosferice şi nu numai

Într-o zi, i-am surprins pe Vasile şi Petrică discutând:

- Băi, Petrică! Te-am văzut că intri, câteodată, pe blogul lui Ciutacu…

- Aşa-i, Vasile. Intru.

- Şi ce-i acolo, de te face aşa curios?

- Măi, mie nici acum nu-mi vine a crede că widgetul “who’s amung us?” poate afişa şi numere formate din trei cifre. Aşa că intru, din când în când, să mă conving…

*

Poate vă întrebaţi ce scria Petrică, pe blogul lui, înainte de a fi cooptat pe “dixitadc“.

Simplu: nu scria nimic. De câte ori intra în Dashboard, privirea îi cădea pe butonul “Change Theme”. După ce schimba tema, intra din nou. Iar îi cădea privirea pe butonul “Change Theme”, iar se apuca de schimbat tema, şi tot aşa…

*

Plimbându-mă prin oraş, am întâlnit chestia următoare:

Dacă nu eram blogger, probabil aş fi trecut fără să întorc măcar capul… Aşa, am scos telefonul şi l-am tras în poză, ca să am ce pune pe blog.

*

Cu câţiva ani în urmă, Vasile şi Petrică au văzut un film. A doua zi, Petrică nu-şi mai amintea nimic.

De atunci, Vasile a refuzat să mai plătească abonamentul TV.

L-a trecut, în schimb, pe numele meu…

*

Am primit o leapşă. Cine vrea, poate s-o preia.

*

- Când adormi cu gândul la poziţia din ZeList, înseamnă că îmbătrâneşti? – l-a întrebat Vasile pe Petrică.

- Nu, frăţioare, înseamnă că te-ai ramolit deja – i-a răspuns Petrică.

- Dar când nu poţi să adormi, gândindu-te că poţi s-o pierzi?

- Înseamnă că te afli în noaptea de miercuri spre joi.

*

Câteodată, Vasile ia maşina şi pleacă, fără să spună nimănui unde se duce. Călătoreşte sute de kilometri, doar el şi şoseaua. Doar el şi orizontul. Simţindu-se liber.

Când se întâmplă astfel, Petrică are grijă să nu facă zgomot, şi-l acoperă grijuliu cu pătura, să nu răcească.

Stinge chiar şi lumina din tavan, înainte de-a ieşi.

District 9 – un fel de Avatar, mult mai simpatic, însă…

Fraţilor, în sfârşit, am făcut ce-am făcut şi am reuşit să văd şi District 9. Mi-am tot propus de vreo două luni, cred, dar nu ştiu ce se tot întâmpla şi nu reuşeam să-mi îndeplinesc dorinţa… Noroc că înainte am apucat să văd Avatar, altfel nu mai făceam paralela asta cu care să vă încânt pe voi, fidelii mei cititori.

Deci: la nivel conceptual (wow!) cele două filme seamănă ca două picături de apă. Povestea umanităţii care vine în contact cu extratereştrii; noi – barbari, tehnologizaţi, brutali, sângeroşi, criminali; ei – neînţeleşi, persecutaţi, pe scurt – victimele noastre. Deosebirile de suprafaţă constau în faptul că în Avatar acţiunea se petrece pe “mirifica” planetă Pandora, unde extratereştrii trăiesc în armonie cu natura, în simbioză, chiar, contrastând puternic cu oamenii care nu ştiu decât să profite de aceasta, pentru a-i smulge resursele şi a o polua. (Omorând mai întâi băştinaşii, desigur!). În District 9, extratereştrii eşuează de bună voie şi nesiliţi de nimeni deasupra Johannesburg-ului (prilej pentru regizor de a face o paralelă savuroasă, dar cam prea directă, între negrii sud-africani aflaţi până de curând sub legea apartheid-ului şi “noii negri” – extratereştrii, care vor avea parte de aceeaşi soartă, fiind trataţi de către oameni drept o rasă inferioară).

Dacă în Avatar regizorul mizează aproape în totalitate pe feeria 3D a unei lumi fantastice, District 9 încearcă să joace cartea unui umor fin, pe mai multe paliere – unul dintre acestea fiind, cum am spus, paralela între discriminarea rasială dintre oameni – respectiv albi şi negri, şi cea dintre oameni şi extratereştri. Deliciul îl fac detalii fugitive precum:

care apar peste tot în film, camera trecând cu nonşalanţă peste ele, fără să insiste (prea mult). Dar talentul regizorului nu se opreşte numai la atât. Avem şi povestea personajului principal – Wikus nu-mai-ştiu-cum – un nume dat mai mult la mişto, care primeşte o funcţie importantă, şi anume aceea de coordonator principal din partea MNU (organismul internaţional abilitat să se ocupe de problema extratereştrilor), însărcinat să ducă la bună sfârşit misiunea relocării extratereştrilor din Districtul 9 – adică ghetto-ul în care locuiau în prezent şi în care făceau numeroase probleme – în Districtul 10, noul ghetto, situat ceva mai departe de metropola oamenilor. Mai pe scurt, personajul principal – Wikus – evoluează de la stadiul de băiat de treabă şi cam găgăuţă, însurat însă, convenabil, cu fata şefului cel mare:

trecând prin cel de băiat care ia contact cu munca de teren şi reuşeşte, în ciuda lipsei de experienţă, să facă faţă cât de cât onorabil:

până la stadiul de erou, care luptă de partea dreptăţii, împotriva asupritorului reprezentat de brutele din propria specie:

Bineînţeles, lupta sa este motivată – ca şi în Avatar, de altfel – de faptul că, în urma unei contaminări accidentale, el începe să aparţină, treptat, speciei extraterestre, lăsând umanitatea (sa) în urmă…

Asemănările între cele două filme nu se opresc însă numai la nivelul de suprafaţă al poveştii, ci merg mai departe, procedând la manipularea cu măiestrie a sentimentelor privitorului, care este condiţionat, prin empatie, să sufere pentru cauza extratereştrilor nedreptăţiţi şi să-i urască din tot sufletul pe torţionarii oameni.

Chiar şi scenele de final ale celor două filme se aseamănă – intenţionat sau nu, n-am de unde să ştiu – în ambele fiind vorba de o luptă aprigă între un personaj “îmbrăcat” cu un exo-schelet robotic

şi adversarii săi redutabili…

La nivel simbolistic, mai putem remarca imaginea “oraşului suspendat” sau a “muntelui plutitor” – ca lait-motiv al fantasticului, al supra-realului:

şi care a fost utilizat de asemenea, în bună măsură, în ambele producţii…

În încheiere, ţin să precizez că mie ceva îmi cam miroase a propagandă cu filmele astea – dintre care unul de mare succes, la nivel de public şi de încasări – în dauna celuilalt, realizat mai bine, mai inteligent, mai realist şi cu mult mai mult umor. Părerea mea. (Zic “propagandă”, gândindu-mă la ipoteza citită undeva, pe net, cum că americanii ar intenţiona să “provoace” un aşa-zis atac extraterestru pentru a manipula (în continuare ) opinia publică care a cam început să uite subiectul 11 septembrie sau altele asemănătoare…)

În orice caz,  mie mi se pare, la orice oră, mai simpatică şi mai expresivă figura  unui “crevete”

decât cea a unui Na’vi, fie acesta un El:

sau o Ea:

Şi, ca să închei cu adevărat, , nu pot să nu vă zic un banc care mi-a trecut razant prin minte, imediat după ce am văzut filmul:

În viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, omenirea ia contactul cu civilizaţiile extraterestre. În sfârşit, se dă în vileag că acestea există ba, mai mult, seamănă izbitor cu personajele din filmele noastre de anticipaţie… Primele rase care coboară pe pământ sunt, aşadar,  Na’vi şi Creveţii. După ce îşi prezintă omagiile pe la ONU, Washington, Moscova, Bruxelles, Tokyo şi Shanghai, reprezentanţii celor două specii extraterestre sunt invitaţi la Vatican, la o întâlnire cu Sfântul Părinte.

Odată ajunşi, sunt foarte bine primiţi, Sfântul Părinte are o scurtă întrevedere cu fiecare, îi binecuvântează, le spune că religia creştină nu a exclus niciun moment posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete în afară de Terra, le pune diferite întrebări despre viaţa şi societatea din sânul căreia provin, apoi îi invită la masă…

La masă, discuţia continuă pe un ton cât se poate de agreabil, se servesc tot feluri de meniuri, de băuturi şi, încet-încet, limbile invitaţilor încep să se dezlege… La un moment dat, luat de val, Na’vi se trezeşte că-l ia gura pe dinainte:

- Sfinţia Ta! Noi, cu religia şi credinţele noastre apropiate de Mama Natură, am reuşit să transferăm sufletul omenesc din învelişul său original, într-unul aparţinând speciei noastre!…

- Asta nu-i nimic! – sare şi Crevetele, muşcat de flamă. Noi, cu tehnologia noastră, am reuşit să transformăm un om într-unul de-ai noştri cu numai câteva picături de lichid împroşcate peste faţă!..

Sfântul Părinte îi priveşte îngăduitor şi le replică:

- Noi, în cadrul credinţei noastre, acţionăm într-un mod ceva mai subtil. Noi transformăm oamenii cu apucături rele în oameni buni. Din beţivi, destrăbălaţi, hoţi, criminali, leneşi, mincinoşi, noi facem oameni cumpătaţi, cinstiţi, milostivi, harnici şi cu frica lui Dumnezeu…

Tăcuţi, cei doi musafiri pleacă capetele în pământ şi, terminându-se dineul, sunt conduşi spre ieşire, cu toată atenţia cuvenită unor oaspeţi de seamă. Ajungând în grădină, Na’vi nu se mai poate abţine şi îi şopteşte Crevetelui:

- Băi, să ştii că le are moşul cu SF-urile!…

- Le are, judecând şi după încasări! – răspunde Crevetele, rotindu-şi privirile, impresionat, prin grădina Vaticanului…

Blog de blog/de bloguri/de blogosferă/de 2009/de urmărit/de văzut/de citit/de comentat

Preambul 1: este o iniţiativă a doamnei Lucia Verona. Se numeşte Blog de Blog 2009. Regulamentul aici. Pe scurt, trebuie făcute nominalizări la mai multe categorii, se jurizează, se premiază, se dau link-uri, se creşte în ZeList, se creşte traficul, se creşte Page-Rank-ul, se… aţi priceput! Paralel, Chinezu lansează o provocare întrebându-ne care sunt rutinele noastre ca blogări. Cum ne trezim dimineaţa, ne spălăm pe mâini, pe faţă, deschidem PC-ul, bem cafeluţa, intrăm pe net, citim corespondenţa, etc. Perpendicular, mie-mi place să le combin, să le compun, să le completez şi să-mi dau cu părerea. Astfel că vom modifica puţin procedura concursului Blog de blog 2009 mai sus menţionat. Sperăm doar ca cei nominalizaţi să fie luaţi în atenţia juriului, la categoriile care coincid.

Preambul 2: în altă ordine de idei, mă gândesc care este rostul unui astfel de concurs. Sau, mai bine spus, cel al nominalizării diferitelor bloguri la diferitele categorii… În primul rând, link-urile ajută la ZeList. Deci, să ne dăm unii altora puncte, că tot nu ne costă nimic… Este un aspect important, fără îndoială. În al doilea rând, nominalizările ar putea fi un ghid util pentru cei care bâjbâie prin blogosferă în căutare de conţinut relevant. În al treilea rând, ar putea fi un feed-back interesant pentru deţinătorii blogurilor nominalizate. Aşa mai află şi ei ce şi cum, unde, când şi de ce? Asta cu condiţia ca nominalizările să fie făcute cu sinceritate, fireşte!

Întrucât nouă, celor trei prieteni, ne place să sărim în ajutorul tuturor – respectiv să nominalizăm, să link-uim, să criticăm, să facem băşcălie, să (ne) râdem şi să dăm feed-back-uri în stânga şi-n dreapta – vom intra în joc şi vom face… NOMINALIZĂRILE!  Ţineţi-vă bine:

Zi obişnuită, din timpul săptămânii, lucrătoare carevasăzică: telefonul DIGI, primit mocca la ofertă, acu’ 2 ani, sună deşteptarea, nemilos, la 6:30. Din prudenţă, îl aşez pe birou, la oarecare distanţă, altfel… Scularea, îmbrăcarea, trezirea (ce plăcere sadică! ) puştimii chioare de somn, căratul (pe rând) la şcoală, reîntoarcerea acasă. Soţia – mic-dejun, privit ProTV, mirat cum program stupid durează de atâta amar de vreme, deschis PC. Pardon: mai întâi UPS marca APC, router Asus, PC, Windows XP, internet cablu RDS.

În momentul în care ecranul se stabilizează, cât de cât, intră în funcţiunea rutina de blogger: deschid dixitadc.wordpress.com cu ajutorul butonului construit special în acest scop, în partea de sus a browser-ului Google Chrome. Privit ecran: cei trei prieteni care sunt (plus un administrator care este). Gândit “de ce naiba nu şterg eu blog?” Negăsit răspuns, continuat. Privit widget “who’s amoung us”. De obicei, când execut această operaţiune, este unu’ online. Trag o gură de cafea şi mă lămuresc: ăla-s io. Aha, bine! – îmi zic. Cobor niţel privirea, şi-mi verific poziţia în ZeList.

- E bine, se poate şi mai bine – îmi zic. Continui să cobor privirea, dau peste comentarii recente. Răspund la cele care au apărut peste noapte, în timp ce eu dormeam. (Operaţia durează câteva zeci de minute, întrucât e greu să răspunzi la sute de comentarii, chiar şi cu mintea odihnită. Darmite…)

După ce termin cu propriul blog, răspund din nou cu “Nu ştiu!” la întrebarea “De ce nu ştergi, naibii, blogul odată, ca să nu mai pierzi timpul?”, apoi trec la navigat. Arunc o primă privire la Marele Premiu – Pentru că-mi place. Adică Moshe&Mordechai. De obicei, nu stau prea mult că Mordechai nu scrie în fiecare zi aşa că nimeresc peste postarea pe care am citit-o cu o seară înainte. La două-trei zile, apar noutăţile, câte două-trei odată. Când se întâmplă astfel, citesc, fireşte! După Mordechai, arunc o privire la Surorile Marx. Pentru ele ar trebui făcută o categorie specială la Blog de Blog, respectiv – Blog pe care-l citeşti împotriva voinţei tale. Da. De multe ori mă enervează, alte ori mă întristează, câteodată mă deprimă, uneori mă surprind – în bine sau în rău, nu contează. Scriu bine, da’ pe mine mă interesează mai mult ideile… Care nu lipsesc, dimpotrivă. Numai că nu-mi plac dacă nu coincid cu ale mele… Da’ despre asta discutăm altă dată… Citiţi-le până atunci, cei care nu o faceţi, ca să aveţi o idee… (Nu le adăugaţi în blogroll, că ajung primele în ZeList şi nu ne mai citeşte nimeni pe noi, ăştialalţi…)

De dimineaţă, aşa, mai intru pe la Ionuţ. Citesc câte o chestie haioasă – de obicei; răutăcioasă – câteodată; instructivă – mi s-a întâmplat… Drept pentru care îl nominalizez la categoria Cel mai simpatic blogger, dar şi la Cel mai informat – împreună cu alţii, fireşte! După Ionuţ, intru la Geocer. Lecturez rapid – George are un stil direct, simplu fără să fie simplist, aşa că înţelegi imediat ce vrea să spună şi le spune bine. Îl nominalizez la categoria Cel mai informat dar şi la categoria Blogăr de Bun Simţ – care, dacă nu există, trebuie inventată! Când mă interesează politichia, trag o fugă la Simion care, din două vorbe, mă ţine la curent cu ce mai mişcă pe frontul anti-băsist. Şi el scrie bine, ba chiar, în ultimul timp, din ce în ce mai bine. Din păcate, pe mine mă plictiseşte de moarte subiectul politic, aşa că, în ultima vreme, n-am mai lăsat niciun comentariu la el, dar nu pare să ducă lipsă, oricum. Şi mă va ierta, fără îndoială…  Îl nominalizez la categoria Cel mai bun blog anti-băsist. Deşi ar merita şi la altele, dar las’ aşa, să nu i se urce la cap…

Întrucât orele trec cu repeziciune, sunt nevoit (la îndemnul nevestei) să mă apuc de oarece treabă productivă. Cu un oftat, deschid ZWCAD-ul, şi mă apuc de desenat… Hârşti! Hârşti! cu mouse-ul (A4Tech cu laser – o super-achiziţie, mega-ieftină, luaţi-vă şi voi! ) vreo jumate de oră… până când mă apucă curiozitatea:

- N-o mai fi comentat careva?…

Click-ăi discret în Quick Launch, Google Chrome se deschide instant, apoi rutina: dixitadc – ok, niciun comentariu; Mordechai – oo! a scris ceva, îi las un comment; Surorile Marx – aha!; Ionuţ – încă nu mi-a răspuns!… ia să intru la Chinez, să văd ce-a mai scris… La Chinez, dacă nu eşti pe fază, jmoaf! te trezeşti cu o avalanşă de postări, una după alta! Multe sunt despre ce locuri/oameni/mâncări/ întâlneşte el prin Bucureşti. Altele despre ce conferinţe/simpozioane/mitinguri/blogmeet-uri/tweetmeet-uri/ a mai participat. Altele despre… parcurg rapid, arunc un comentariu unde am şi eu un loc, îl  nominalizez la Premiul de Popularitate şi plec mai departe. Dacă nu mă mişc repede, mă trezesc prins în multiplele-i activităţi şi nu mai scap în veci!…

Cum, pe la orele 11, consoarta are obiceiul să mă întrebe dacă nu servesc ceva (iar eu răspund afirmativ, de fiecare dată), sunt nevoit să trec din nou pe ZWCAD. Nu de alta, da’ risc să rămân flămând… Mai trag de mine cam o oră, până când mă biruie curiozitatea, din nou: Leo, Călin, Cell61, Cristian. Toţi merită nominalizaţi la categoria Blog pe care-l citeşti de plăcere. Mai ales că sunt prinşi – mai mult sau mai puţin – în joaca de-a PAliteratura, aşa că poţi să iei câte o porţie mică de la fiecare, fără să te-ngraşi.

Ora prânzului mă prinde, de obicei, în trafic, navigând atent întru recuperarea feciorilor de pe la şcoli. Face bine la adrenalină şi creşte pofta de mâncare. Întors acasă, continuă – spre disperarea consoartei – rutina de blogăr: cine ce a mai comentat, Mordechai, Surorile Marx, Geocer, Ionuţ, Cristian, Cristian…

- Treci la masă, că se răceşte mâncarea! – se aude, pentru a treia oară…

- Bine, trec.

Până la cafeluţa de la ora 4:30 trecute fix, (mă fac că) mai lucrez ceva. În jurul cafeluţei, simt nevoia să mă informez din nou. Alţi nominalizaţi la categoria cel mai informat blogăr: George Valah, Iguana, Răzvan Şerbu. Şi la cei mai simpatici. Blogări, adică. Cafeluţa, nefiind prea lungă (de ceva vreme am trecut pe espresso), se termină şi timpul necesar informării. Iar ZWCAD… pentru vreo oră-două.

Pe la ceasurile şapte, simţesc că a venit vremea să declar ziua de muncă închisă. Încep ştirile ProTV, drept urmare pot începe să scriu pe blog. Având fundalul sonor asigurat – bună seara, Bucureşti; bună seara, România; bună seara, ADC… ş.a.m.d. –  ideile încep să curgă, iar scrisul meu viguros umple pagină după pagină în memoria recunoscătoare a wordpress-ului… Sau, mai degrabă, mai citesc câte ceva pe bloguri, doar-doar o veni inspiraţia… Mda, mai degrabă.

Dintre categoriile neamintite rămase în concurs, prezentăm:

1. Cel mai bun blogger dintre scriitori – habar n-am
2. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri – Mizantropul
3. Blogul cu cel mai mult umor – depinde: voluntar sau involuntar?
4. Cel mai bun critic literar – ăăă… nu ştiu. Cel care mă apreciază pe mine, probabil. (pe noi, pardon!)
5. Cel mai bun cititor – Florin Puşcaş
6. Cel mai bun blogger dintre politicieni – aha!
7. Cel mai bun politician dintre blogger – îhî!
8. Cel mai gustos blog – Adi Hădean, Costăchel
9. Cel mai bun blog al unui ziarist – Marius Ola, Eftimie, Flavius… hmm, toţi braşoveni, ce chestie!
10. Cel mai fericit blogger – Cristian&Geanina Lisandru (conform propriilor declaraţii… )
11. Blog de criză sau blogger crizat – Gabi (tot conform propriilor declaraţii)
12. Cel mai artistic blog – hă?!…
13. Cel mai bizar blog – nu pot pentru ca să ştiu
14. Cel mai bun traducător din română în română (pe baza unui test la care poate participa oricine, blogger sau nu) – idem
15. Cel mai bun comentator politic – Mordechai
16. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – nu neapărat despre politică – n-am răbdare să citesc dezbateri, mă plictisesc de moarte
17. Premiul Voltaire (Să ne cultivăm grădina) – mare Ţi-e Grădina Ta, Doamne… (mă gândesc la o nominalizare, dar nu spui cine – persoană importantă… )
18. Cel mai cunoscut dintre bloggeri – Bill Gates, probabil
19. Cel mai bun blogroll – ăla care mă include şi pe mine (adică pe noi, pardon)
20. Cel mai bun blog de sport – nu ştiu. Care sport?!…
21. Cel mai schimbător blog – da, ştiu un blogger cu toane, să te ferească Dumnezeu!…
22. Cel mai luptător dintre bloguri – personal, îmi place Cătălin Moroşanu, da’ nu ştiu dacă are blog. Şi Daniel Ghiţă, fireşte!
23. Cel mai bun blog de modă şi/sau vintage – eu. Sunt topit după modă. Nu ştiu ce-nseamnă vintage, da’ sună bine. Ador şi vintage, deci.
24. Cel mai activ blogger – iarăşi, cunosc unu’ activ. Da’ activ rău de tot, nu ştiu când mai doarme sau mai face şi altceva în afară de blog. Din nou, nu dau nume, că-i mai sănătos…
25. Cel mai prost blog – sau cel mai prost bloggăr?!… Închideţi ochii, respiraţi adânc, goliţi-vă mintea de gânduri, griji, imagini preconcepute… Apoi, aşteptaţi impulsul cerebral pe care vi-l trimit… L-aţi primit?… Ăla-i!
26. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri – Julius Comănescu – Daily Cotcodac.
27. Premiul “Pixelul albastru şi flacăra violetă” – hmm… pare ceva esoteric. Oreste, în mod firesc!

Pentru că nu suntem (noi, cei trei prieteni) pe deplin mulţumiţi cu lista de categorii, ne luăm permisiunea de a adăuga câteva, ca să ne satisfacem orgoliul:

28. Cel mai eliptic blog (blog la care  ţi-e destul de greu să comentezi, datorită stilului autorului care are obiceiul de a închide subiectul, trăgând singur concluziile, cu care, de altfel, eşti de acord ) – Nenea Cosmos.

31. Blog pe care îl frecventezi cel mai des, fără să comentezi – he-he-he! Da… este unul, dar mă tratez!

32. Cel mai util blog – Adi Hădean, Costăchel (până la urmă orice trece, mai întâi, prin stomac – chiar şi ideile! )

33. Blog 33. Trebuie să fie un “blog 33″. 33 e un număr frumos, cu conotaţii deosebite. Deci, blogul 33 – Florin Puşcaş – anul ăsta. Adică anul trecut…

34. Cel mai nedreptăţit blog (blogul care, în ciuda valorii, are cele mai puţine comentarii, trafic, etc.) – nu-i ştiu traficul şi nici nu vreau să i-l aflu, mă iau numai după numărul redus de comentarii în comparaţie cu măiestria scrisului şi-l nominalizez pe Writeman. (Sper să nu se supere, dar asta e impresia mea ) A, da! şi Boghi, cred

35. Blogul nemeritatei ascensiuni. Acu’ să vă văd! Eu am un favorit, despre care am scris câte ceva, nu foarte demult, dar nu vă spun cine-i, sâc!

Pentru că v-am plictisit suficient, închei aici. Sigur că mai sunt şi alte bloguri care merită atenţia, alte categorii, alte nominalizări, etc. Făceţi-le voi, că eu am muncit destul! Şi nu uitaţi să ne nominalizaţi pe noi la toate categoriile, să ne  daţi link-uri, puncte în ZeList, să aduceţi unici, returning visitors, first time visitors, gură-cască, persoane avizate, colegi, vecini, precupeţe,  popor!

V-am salutat!

No comment

Reforma statului român, partea a treia: Instituţia Clarvăzătorului

imagine preluată de la www.gilwilson.com/blog/2007/05/heretics-of-du..

Acum îi părea rău că citise cartea aia, în copilărie. O fi fost ea faină, inteligentă, mişto scrisă, răscolea în tine un firicel latent de fremen ce visase dintotdeauna să dea de pământ cu sardaukarii, să fie condus de Muad’Dib, să-l călărească pe Shai-Hulud prin câmpiile nesfârşite ale Arrakis-ului dar, dintre toate aceste tentaţii, el o alesese pe cea mai păguboasă: ghicitul viitorului…

Desigur, în lumea lui Dune, era mult mai uşor să fii clarvăzător. Tot ce aveai de făcut era să consumi mirodenia până când ochii ţi se făceau complet albaştri,  să te laşi pradă transelor mistice induse de aceasta, până când deveneai cu adevărat bun la aşa ceva. Apoi, viitorul ţi se dezvăluia ca o carte deschisă, iar tu erai unul din iniţiaţii acelei lumi, unul dintre cei respectaţi – poate, temuţi – fără îndoială. Cu puţin noroc, te puteai alătura Ghildei Spaţiale, cea în faţa căreia tremura însuşi Imperiul şi la urzelile căreia nu rezistau nici alianţele cele mai trainice şi mai secrete. Da, într-o lume plină de mişcare, plină de sens, plină de miez, activitatea, persoana Clarvăzătorului ajungea să fie preţuită la adevărata ei valoare…

Plictisit, se ridică de la birou şi făcu câţiva paşi prin încăpere. Privi pe fereastră: aceeaşi imagine plictisitoare, de Palat bâhlit, în care se repetă, mereu şi mereu, aceleaşi iţe şi sforării politice menite să menţină iluzia unora – de putere şi măreţie, a altora – că sunt conduşi de cineva, mai capabil decât ei, care veghează la respectarea intereselor lor… “O deştertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!” – îşi spuse, privind portretul prezidenţial, atârnat deasupra uşii, la vedere.

- Lu’ ăsta, ce să-i mai spun?… – îşi continuă Magul monologul interior. În fiecare zi vine şi mă întreabă de Semne… Semne nu sunt? Ăştia-s chiori, cu toţii?… Toată şandramaua se duce naibii şi noi căutăm semne în cer şi pe pământ. Şi de s-ar duce numai la noi… ar mai fi cum ar mai fi, nu s-ar mira nimeni prea tare, cred. Că de competenţi, cinstiţi şi muncitori nu ne suspectează planeta, ce să spun! Treaba e că se duce naibii totul, în stil mare, nu aşa: bărbaţi care nasc; copii care-şi declară homosexualitatea pe la şapte ani, la vârsta la care noi ne băteam, încă, pe maşinuţe; femei care nasc pe la şaptej’de ani, ca să intre, naibii, în Cartea Recordurilor; câte şi mai câte porcării nu se-ntâmplă, iar lumea umblă după Semne!… Câteodată îmi vine să deschid fereastra şi să strig:

- Astea-s Semnele băi, tăntălăilor! Astea-s! Ce mama mă-sii mai aşteptaţi?!…

Pe de altă parte – îşi spuse, aşezându-se la loc, în fotoliu – sunt prea bine plătit ca să-mi pese prea tare… Ducă-se naibii totul, oricum nu depinde de mine vreo rezolvare. Măcar de-aş avea vreo putere reală, nu imbecilităţi luate de prin cărţi… Da’, mă rog, asta e! Dacă nu eram eu, era altul, aşa că… banu’ să iasă!

Nu-şi termină bine solilocviul că pe uşa secretă apăru, cu o figură congestionată, Preşedintele. Din doi paşi, ajunse lângă el şi începu să turuie:

- Spune-mi ceva, dă-mi o veste! E groasă, nu? Azi am simţit şi eu atacurile… Mamă, câtă intensitate, câtă ură! Ca prin vis, te-am văzut cum mă apărai… ai avut dreptate, tot timpul! Dar şi eu am avut încredere, m-am abandonat sfaturilor tale… Ai simţit, nu? Trebuie să se poată face ceva! Refuz să cred că nu se poate! Sfătuieşte-mă, învaţă-mă, protejează-mă! Fă-ţi datoria, pentru Numele Lui Dum… O, nu, te rog, iartă-mă! Te rog, ca pe un prieten, ajută-mă! Scapă-mă!

Compunându-şi o figură meditativă, Clarvăzătorul începu să deseneze pe o foaie de hârtie, cu un stilou albastru, o suită complicată de pentagrame şi triunghiuri suprapuse. La un moment dat, cerneala se termină lăsând o figură neterminată. Preşedintelui aproape îi ieşiră ochii din orbite, interpretând întâmplarea ca pe un semn rău. Foarte rău. Expert, Magul apucă un pix roşu, aflat la îndemână, şi-şi continuă netulburat desenul. În minte, îşi blestemă aplecarea spre trândăvie şi hotărî ca, pe viitor, să fie mai atent. O astfel de scăpare îl poate costa scaunul ori, cine ştie, poate şi mai rău…

În liniştea minutelor care treceau, desenul se transforma într-un labirint misterios, a cărui culoare, din albastră, se schimbase într-un violet aprins. Obosit, Magul decise că mascarada a durat destul. Cu o privire transfigurată, se aplecă asupra ucenicului său şi-i şopti la ureche:

- Violet, domnule Preşedinte. Cât mai mult violet. Asta e soluţia, cel puţin pentru moment. Violet.

Apoi dispăru din încăpere cu paşi mici, deprinşi în copilărie la cercul de balet, paşi care lăsau impresia că pluteşte deasupra podelei, într-un mod cât se poate de iniţiatic.

- Ar trebui să mai exersez – îşi spuse. Asta-i o mişcare bună…

Dumnezeu şi Sfântul Petru se întâlnesc cu Vasile

Aflat cu treburi prin oraş, lui Vasile i s-a întâmplat o chestie stranie. Vrând să pornească maşina, pentru a se deplasa din locul în care se afla spre locul în care voia să se îndrepte, s-a trezit că aceasta, pur şi simplu, nu mai pornea. Becurile de la bord, cele care semnalizează uleiul, temperatura, bateria şi ce mai semnalizează ele, se aprindeau, semn că totul era în regulă. Cu toate astea, motorul refuza să pornească. Obişnuit cu ciudăţeniile hârbului său, Vasile a concluzionat, resemnat, că trebuie să se fi întâmplat ceva cu butucul de la cheia de contact şi a coborât din maşină, cu gând să se întoarcă acasă pe jos şi, eventual, să întâlnească pe drum pe cineva care l-ar fi putut ajuta în situaţia respectivă…

Tocmai atunci treceau prin zonă, într-o plimbare incognito, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Nerecunoscându-i, Vasile a intrat în vorbă cu ei ca şi cu nişte interlocutori obişnuiţi, adică aşa cum face cu toată lumea, de altfel… Din una în alta, au ajuns şi la o chestiune care îl frământă pe Vasile, de la o vreme:

- Cum se face că nu toată lumea câştigă la Loto? Sau, mai bine zis, câte probleme nu s-ar rezolva pe lume dacă toţi oamenii ar câştiga la Loto, măcar o dată în viaţă… Parcă ce mare lucru ar fi, s-ar face gaură-n cer sau ceva?!…

Mai hârşit cu treburile omeneşti, Sfântul Petru a încercat, cu ajutorul unei matematici elementare, să-i explice că nu sunt decât 52 de extrageri anuale împărţite la şase-şapte miliarde de gură-cască de pe planetă. Sigur, ele se organizează în fiecare ţară, dar tot nu-i sufi…

…Dar Vasile nu putea să înţeleagă, şi pace!

- E atât de mare bucuria cuiva care câştigă aşa o sumă! – exclamă Vasile, cu chipul transfigurat de o fericire indusă, probabil, prin empatie, deoarece singurul lucru câştigat vreodată de el sunt nasturii de fotbal, şi ăia obţinuţi mai degrabă prin bunăvoinţa lui Petrică, care s-a lăsat învins, decât datorită măiestriei sale deosebite…

- Sigur că trebuie să câştige toţi! De ce să nu câştige? Atunci de ce mai joacă?!… – o ţinea Vasile pe a lui.

Dacă ar fi avut timp, desigur că Sfântul Petru i-ar fi explicat faptul că bazele oricărei escrocherii constau în a induce speranţa unui câştig cât mai substanţial şi cât mai rapid unei mase cât mai mari de oameni, dar se jena şi faţă de Învăţătorul său, plus că începuse să capete încredinţarea că bizarul lor interlocutor nu se va lăsa convins, oricâte argumente logice şi ştiinţifice i-ar fi prezentat. Aici trebuia lucrat pe altă cale, cu altfel de metode…

Gândi Sfântul Petru, uşor dezorientat.

N-au mai mers mult şi s-au întâlnit cu un cerşetor bătrân. Moşul stătea pe marginea drumului, pe un carton, şi întindea o conservă ruginită după trecători, bolborosind nişte vorbe mai degrabă nerticulate… Fire generoasă, Vasile a scos nişte mărunţiş din buzunar şi l-a aşezat cu grijă în conserva omului. La un semn al Învăţătorului, Sfântul Petru s-a aplecat asupra bătrânului şi i-a întins un bilet de loterie, pe care acesta l-a luat, cam nedumerit. Mai merg ei ce mai merg şi dau peste un copil cerşind într-o parcare. Principial, Vasile nu obişnuieşte să ofere bani micuţilor cerşetori, având bănuiala că aceştia pot ajunge, mai curând, la stimabilii lor părinţi. Aşa că s-a scotocit prin buzunare şi i-a dat bomboana păstrată pentru sine, de la ultima cafeluţă frăţească, servită în oraş. La fel cum procedase şi cu bătrânul, Sfântul Petru s-a mulţumit să-i ofere şi copilului un bilet la loterie, care a dispărut repede în buzunarele sale (destul de) jegoase.

Scena s-a repetat cu femeia cu copilul în braţe, tânărul cu un membru amputat, bărbatul fără un ochi, şi aşa mai departe până la epuizarea tuturor cerşetorilor, pe o rază de un kilometru. Pentru că Vasile se nedumerise de tot şi stătea să izbucnească, Dumnezeu S-a oprit şi i-a spus:

- Vasile, întoarce-te la maşină. Cât ne-am plimbat noi, un hoţ a încercat să o fure, aşa că a pătruns înăuntru, a desfăcut capacul de sub volan, a scos contactul electric şi a pus în el un şperaclu mic, cu care se poate porni acum cu uşurinţă motorul. Când era să-şi termine treaba, un gardian, atras de lătratul unui câine vagabond care fugărea întâmplător o mâţă prin zonă, a ajuns la faţa locului şi l-a surprins. A chemat poliţia, aşa că va trebui să te legimitezi şi să le arăţi actele maşinii, pe care nu le-ai pierdut, ci se află în torpedou, sub setul de bujii pe care le-ai cumpărat şi ai uitat să le înlocuieşti. După ce scapi de poliţie, te întorci acasă. Când ajungi, te uiţi în portbagaj. Acolo ai să găseşti două genţi, burduşite cu bilete la loterie, asemenea celor pe care ne-ai văzut împărţindu-le. Toate aceste bilete sunt câştigătoare la extragerea de săptămâna asta. Dacă vrei să ne urmezi exemplul, poţi împărţi aceste bilete la cât mai multe persoane, sau le poţi ţine pentru tine, faci cum vrei. Desigur, fiind multe bilete câştigătoare, suma nu va fi foarte mare dar va reprezenta un ajutor, cât de mic. De altfel, cred că ai înţeles, până acum, că singurul mod în care poţi câştiga ceva la loterie, în condiţiile în care toată lumea are numărul câştigător…

- … e ca Altcineva să fi plătit preţul pentru el, înainte. – răspunse Vasile devenit, brusc, ceva mai înţelept .

Leapşa cu nemurirea

Via Boghi. Cică, pornind de la citatul:

“daca ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu sa rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p.6)

să ne gândim ce-am alege: nemurirea personală sau cea a creaţiei (respectiv cuvintelor) noastre debitate gândite în această viaţă?!…

Hmm… În primul rând, se impun unele precizări, credem. Deci:

- În primul şi în primul rând, noi nu-l considerăm pe CTP-ul genialitatea care se crede el însuşi şi pe care o cred alţii c-ar fi. Are un mod contondent de a utiliza logica din dotare pentru a obţine un anumit efect asupra auditoriului şi, mai ales, asupra interlocutorului său aflat, eventual, de altă părere. Desigur, ca orice om inteligent, are grijă să aibă de cele mai multe ori dreptate, astfel încât e nevoie de un anumit efort pentru a decela erorile rezultate în urma forţării logicii discursului. Par examplu, nu mi-a plăcut deloc cum l-a tratat pe Crin Antonescu la emisiunea aia de la Realitatea şi mai ales cum îl săgeta cu privirea, ca pe un şcolar prins cu tema neefectuată. Între oameni maturi şi inteligenţi, aşa ceva nu se face. Da-i mai greu să reproşezi ceva unuia care, după ce-ţi lansează o întrebare, te străpunge cu privirea de parcă ai fi un vierme care îndrăzneşte să scoată capul din pământ dinaintea lui. Şi, când mai candidezi şi la Preşedinţie, e cu atât mai greu să te revolţi, pentru că rişti să fii taxat drept isteric.

În aceeaşi sferă a logicii deformate se înscrie şi întrebarea de mai sus. Desigur, omul nu mi-a adresat-o mie, poate e un citat scos din context, tot ce-i posibil. Da’, dacă am primit leapşa, comentez şi eu, că tot n-am ce face. Cum ziceam, întrebarea mi se pare forţată. Da’ forţată rău, nu aşa!… Cu alte cuvinte, mi se propune să imaginez un negoţ, o negociere, o punere în balanţă între mine, ca organism dotat cu oarece viaţă biologică şi cuvintele mele, pe care le emit în timpul acestei vieţi. Sau, ca să extindem întrebarea, “opera” mea. Din punctul meu de vedere, asta sună cam aşa: “dacă ai avea de ales, ce-ai alege: pentru a-ţi păstra maşina, să n-o mai scoţi niciodată din garaj, renunţând la toate drumurile pe care le-ai putea face cu ajutorul ei, sau să-ţi dai foc la maşină ca să păstrezi toate amintirile drumurilor frumoase făcute împreună?…” Îmi pare rău, nu mă pot regăsi în logica asta, oricât aş încerca.

- În al doilea rând, o asemenea întrebare cred că merită adresată unui Tolstoi, unui Hemingway, unui Shakespeare… Vreun titan al literaturii de calibrul ăsta ar putea fi, eventual, ispitit de un demon certat cu logica să aleagă între nemurirea fizică şi cea a gloriei postume de demiurg. Dar… eu?! Folosesc cuvinte obişnuite, aceleaşi pe care le-au folosit alţii înaintea mea şi pe care o să le folosească mulţi alţii şi după mine. Nu prea am ce să îngrop… ca să zic aşa.

- În al treilea rând, eu sper la o nemurire deplină, atât fizică cât şi intelectuală, aceea care a fost promisă tuturor, de altfel… De ce să mă limitez? Nu-mi impune nimeni asemenea renunţări, decât dacă între mine şi cuvintele mele, ar fi o relaţie imposibilă din punct de vedere moral… Aşa că nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu, mulţumesc frumos!

Cam asta ar fi… De dat leapşa mai departe, o dau oricui vrea s-o preia. Şi, ca s-o fac şi mai grea decât este, mai adaug o dilemă morală, izvorâtă din experienţa personală:

- Dacă circul pe un sens al drumului, curăţat de zăpadă, iar sensul celălalt e curăţat doar pe jumătate, ce fac? Împart strada cu cei ce vin din direcţia opusă sau claxonez ca disperatul, bag flash-uri la greu şi, ca argument suprem, scot capul pe geam proferând insulte şi ameninţări dintre cele mai variate?… Hă?!