Era şi timpul, ca să zic aşa.
1. Deci: distribuţia. Distribuţia constă în cele două personaje principale – el şi (bineînţeles) ea – care au parte de nenumărate aventuri cauzate de războiul permanent între roboţii răi – roboţii buni. Adică Decepticoni şi Autoboţi – dacă am înţeles eu bine. El este un personaj de treabă, un pic fraier, cu părinţi cam ciudaţi (apropo: joacă bine, babacii – deci îi păstrăm) care, în Transformers 1, intră în contact cu un Autobot camuflat în maşină. Surpriză e imensă… etc., etc. Cu această ocazie pune mâna şi pe fată, care e o amazoană, care în mod normal nu s-ar uita la el, dar uite că se uită… etc., etc. Acuma, dacă mă-ntrebaţi pe mine despre distribuţie, vă zic: după umila mea părere, fata e prea amazoană iar el e prea pămpălău. Adică asemenea fată – brunetă, ochi verzi, siluetă de manechin – nu s-ar uita în vecii vecilor la unul ca el, chiar dacă are super-maşină galbenă care se transformă în robot extra-terestru… etc. Pur şi simplu, e prea mare distanţa dintre ei, asta-i! Eu aş fi încercat cu Kirsten Dunst în acest rol. Sau, dacă păstram tipa, îl alegeam măcar pe Jason Priestley să-i facă faţă… vizual vorbind, fireşte.
2. În calitate de regizor, am dreptul să arunc un ochi şi peste scenariu. Apoi mă fac că vărs (din greşeală) o ceaşcă de cafea peste cea mai mare parte din el. Normal, scenaristul se enervează. Cu puţin talent actoricesc, mă enervez mai tare decât el, evit bătaia şi, cu acest prilej, sala de judecată, dar îl concediez spunând că strică atmosfera de la locul de muncă. Fiind în mare întârziere, mă ofer să-l rescriu, ca să nu pierdem finanţarea… Deci: ideea de bază e interesantă – Decepticonii au fost pe Terra din cele mai vechi timpuri, au interacţionat (cam dur) cu oamenii, s-au luptat între ei şi, până la urmă, au plecat lăsând în urmă un artefact care reprezintă singura… bun. Nu genial, nu ieşit din comun de original, dar bun. Fezabil. Solid. Prilej de a face obişnuita incursiune prin trecutul Pământului, pe la Piramide – aflăm (pentru a câta oară?) că-s făcute de extratereştrii (roboţi în cazul ăsta), descifrăm nelipsitele simboluri, etc., etc. Aici cam treabă de mântuială dar, mă rog… În schimb, eliminăm clişee cum ar fi: el, băiatul, pleacă la colegiu şi vrea (într-un fel) să rupă prietenia cu Autoboţii… Adică vrea să fie om normal, cum ar veni. Cu colegiu, gagică, examene, etc. Nu zău? După tot ce s-a întâmplat în prima parte? Nu prea cred… Roboţii mititei Decepticoni. Sunt drăgălaşi, aduc instantaneu zâmbetul pe buze dar dau şi o notă de neseriozitate acţiunii… Adică, ori sunt Decepticonii ticăloşii-ticăloşilor, ori nu sunt. Plus de asta seamănă cam mult – unul dintre ei – cu deja celebrul Wall-E. Tipesa-robot care se străduie să-l seducă pe pămp… pe el, adică, e cam xeroxată după ultima Terminatoreasă, zău aşa. Noroc că am vărsat cafeaua tocmai pe pagina cu ea, că altfel… Discuţiile dintre cei doi eroi taman în timpul luptelor celor mai crâncene… E cam prea mult. Nu zic, îi iese lui Robert De Niro, dar nici chiar la toată lumea… Hai, poate şi lui Jean Reno, fie. În fine, clişeul cu robotul bătrân, care dezleagă misterul… îi pune pe drumul cel bun, le povesteşte legenda artefactului… Hopa, am vărsat şi pun zaţ!… Ei, asta e: ghinion! Partea reuşită a filmului o reprezintă modul în care reuşeşte să integreze tehnologia umană în toată confruntarea asta magnifică dintre roboţii veniţi din spaţiu. Sigur, ei au tehnologie superioară, dar şi armele noastre reuşesc să-i rănească, avioanele şi elicopterele noastre ţin pasul cu ei, ş.a.m.d. Asta îţi dă o stare de bine, contrarie majorităţii S.F.-urilor în care omenirea este prezentată drept o gaşcă de înapoiaţi care vin cu praştia să participe la războiul tahionic. Aici o bilă albă, fără drept de apel. (Bine, poate îi trimitem 50% din onorariu, dacă semnează că nu ne dă în judecată pentru restul…) Ar mai fi clişeul cu omul obsedat de conspiraţii (noroc că-l joacă John Turturro, excepţional, ca de obicei)… O idee, aşa, de final, ar fi mixarea ideilor din Transformers cu cele din Terminator, de exemplu (că tot am adus vorba…). Adică, o confruntare între roboţii veniţi din spaţiu şi cei veniţi din viitorul omenirii. La fel de performanţi şi unii şi alţii, cu asemănări şi deosebiri, cu puncte tari şi slăbiciuni etc. Miza ar fi cucerirea planetei – poartă spre Galaxie pentru Terminatori, sursă de energie şi viaţă pentru Decepticoni şi Autoboţi. Omenirea ar fi undeva la mijloc, aliată cu Autoboţii, Decepticonii ar lupta singuri cu Terminatorii sau, poate, s-ar alia cu ei, etc.
3. Michael Bay se îmbolnăveşte înainte de scena finală. Scena finală e cu băiatul şi cu Optimus Prime pe puntea unui port-avion. Schimbă ultimele lozinci mesaje cu bogat conţinut patriotic-înălţător. Ceva de genul: “De-acum înainte, rasa oamenilor şi cea a roboţilor sunt înfrăţite prin jertfele noastre…”. Eu zic că-i mai bine că s-a îmbolnăvit Michael. Putem încheia şi fără. Dovadă că Pronia veghează…
4. Cât am scris consideraţiile de mai sus, am primit un fax, la birou: “Stimate ADC, dorim să realizăm a treia parte a seriei Transformers şi, în calitate de critic de film, regizor, scenarist şi fost june-prim, dorim să vă consultăm în această privinţă. Cu stimă… Semnat: indescifrabil” Deci: părerea mea e să se facă, fireşte. După cum am mai spus, are la bază un filon solid de idei, din păcate insuficient exploatat. De când am văzut prima serie Transformers, am început să mă uit cu mai mult respect la maşina personală. Mă apropii cu precauţie de ea, încerc să n-o supăr, că nu se ştie… La fel am observat că se poartă şi semenii, cu maşinile lor respective. Deci, potenţial ar fi, slavă Domnului!… Dar, conform marelui dramaturg român I.L. Caragiale, trebuie acţionat după principiul: “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Fratele chinez s-a apucat să promoveze bloggări mititei, aşa ca mine, şi mi-a luat un interviu special, aşa, de-al lui. Vă invit să citiţi la el ce-am opinat eu acolo, şi chiar să luaţi de bune cele ce citiţi. O singură precizare: dacă era după mine, aş fi dat link la toţi cei din blogroll-ul meu, dar m-am gândit la fratele chinez, că nu pot să-mi permit să-l spetesc cu munca, în halul ăsta…
Trezit din somn cu noaptea-n cap, nu pot să nu constat faptul că lumea prezintă o înclinaţie periculoasă, sub un unghi de cel puţin zece grade faţă de orizontală. Arunc o privire spre clespidră şi mă lămuresc: a stat. Adică tot nisipul s-a adunat, cine ştie de când, în partea de jos. “Suntem în 10.000 Î.H.” – apuc să gândesc. “Înseamnă că una din ţestoase s-a mişcat puţin, în efortul ei de-a susţine Lumea, de unde a rezultat şi dezechilibrul respectiv…” Arunc cu papucul în clepsidră, aceasta cade, se roteşte în aer şi se sparge cu oarecare zgomot de podea. Tot e bine: în zborul ei, câteva firicele de nisip au trecut dintr-un compartiment în celălalt. “S-a mai scurs ceva timp, cu această ocazie” – îmi zic.
Suntem în Antichitate şi Pământul e plat. Nu-l mai susţin ţestoasele – e plat, pur şi simplu, ca o tipsie. Nimeni nu ştie ce se află dincolo de Coloanele lui Hercule, dar comerţul e bun, iar noi suntem bine sănătoşi, cum dorim şi matale. Falanga macedoneană e a naibii de eficientă, dar nu va dura decât o generaţie-două, aşa că ne înarmăm cu răbdare. Pământul continuă să fie înclinat, nu chiar ca dimineaţă, la trezire, dar mai mult decât ar fi firesc, totuşi… Firesc, după logica lui Aristotel (care tocmai mi-a împuşcat un doi la Geografie), ar fi zero. Deşi drumarii i-au explicat, cu lux de-amănunte, de ce nu se poate.
În linişte, aud un orologiu cum cântă ora celor trei cocoşi. E clar – suntem în plin Ev Mediu. Mi-aş putea regăsi echilibrul înfingând lancea în pământ, dar nu cred că ar fi un gest demn de un Cavaler. Adică samuraii nu scot niciodată sabia în întregime din teacă, noi de ce-am sacrifica mereu tăişurile armelor noastre? E inestetic şi ţărănesc. Sau creştin şi democrat, nu mai ştiu. Mai bine stau rezemat într-un cot şi aştept Renaşterea. Nu poate întârzia mult, deja aud o mamă strigând “Leonardo” prin curtea blocului. E clar, de ce mi-e frică nu scap. Dar vestea bună e că am început să mă obişnuiesc cu inechitatea faptului consumat, chiar dacă nu de către mine.
Epoca Modernă debutează cu ceva decapitări, dar, nefiind vorba de persoana mea, nu sunt excesiv de deranjat. Mai mult mă întristează ceaşca de cafea vărsată pe jumătate, dar e dreptul ei să-şi caute echilibrul atât interior cât şi exterior, mai ales. Accept şi tratamentul cu spumă activă, dar numai dacă este inclus în preţul propus – şi-aşa suficient de neruşinat, nu-ncape vorbire. Orele sunt înaintate, dar lumea nu s-a îndreptat decât nesemnificativ şi asta datorită mai degrabă bunăvoinţei mele de a-mi proteja spatele, decât unui flux energetic normal, cum am putea crede, neiniţiaţi fiind. Deşi un mare arhitect chinez a lăsat un gol suficient de mare în opera sa pentru ca dragonul să poată privi marea prin el, pe mine mă-ncearcă un junghi deranjant, pe bază de stres posibil şi un pic de lipsă de calciu.
Înainte de a mă decide să ies din pat, întind mâna şi trag de sub pernă ceea ce pot găsi în acel loc. Pricina dereglărilor metabolice apare nevinovată şi-mi surâde cu drăgălăşenie. E o placă de bază Asus rătăcită în patul meu dinainte de Facerea Lumii. O privesc şi exclam pe bună dreptate, de fericire. Aseară am făcut un ultim upgrade şi am adormit, inconştient faţă de pericolele ascunse ale tehnologiei moderne.
Acum totul a revenit la normal, s-a vindecat până şi piciorul Marii Broaşte Ţestoase.
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Mă aflu în fericita situaţie de a fi invitat – de către cei de la Azerty.ro – să-mi aleg un laptop după pofta inimii… Cum unde-i invitaţie nu încape tocmeală, încep să analizez situaţia pentru a fi sigur că ceea ce aleg îmi va îndeplini infinitele mofturi…
Să analizăm mai întâi destinaţia laptopului şi, în funcţie de asta, voi decide care-i mai bun pentru mine. (Ţin să precizez pe această cale că oferta este deosebit de bogată, fiind necesare câteva ceasuri pentru a o parcurge cu atenţie în întregime. Dacă nu mă credeţi, accesaţi linkul de mai sus)
Deci: ce aş face eu cu un laptop, în caz că aş avea unul?
Există două variante posibile:
1. Proiectare – adică desen Zwcad (o clonă AutoCAD), rendering cu un progrămel isteţ dar cam consumator de resurse, modelare 3D tot cu Zwcad + Google Sketchup (un program simplu şi intuitiv). Una peste alta, necesită un procesor puternic de desktop + minim 2Gb RAM. Plus un Hdd rapid (adică un Raptor de 10.000 RPM de la Western Digital 
). Plus un monitor cât mai mare (în cazul meu – un LCD Samsung de 22 de ţoli)
2. Bloggăreală + office + navigat pe internet + messengereală.
Dacă m-aş hotărî să înlocuiesc desktop-ul cu un laptop (în ideea de a lucra şi partea de proiectare pe el) aş avea, iarăşi, două variante:
a. laptop puternic cu monitor de minim 17 ţoli
b. laptop puternic, cu o diagonală mică a ecranului – 13-14 ţoli, suplimentată de un monitor de minim 22 ţoli. Adică aş folosi laptopul conectat la un monitor normal cât timp sunt la birou, şi m-aş folosi de mobilitatea lui în deplasările pe şantier, la client, etc.
Dacă aş folosi laptop-ul numai pentru bloggăreală, mi-ar folosi unul cu o configuraţie minimală, cu autonomie mare, cu o diagonală mică a ecranului – maxim 13 ţoli, astfel încât să-l pot căra în cât mai multe locuri şi să-l folosesc cât mai comod.
A! şi să nu uităm să vorbim despre sistemul de operare: varianta 1. necesită obligatoriu un windows – minim XP pe 32 de biţi (deocamdată), varianta 2. – Linux, Ubuntu fiind versiunea cu care am reuşit cele mai bune rezultate până acum. Pt. office este arhi-suficient.
Acestea fiind zise, rezum: constat că ambele variante de utilizare se apropie destul de mult şi, cum în ultima vreme nu prea pot despărţi activitatea de proiectare de cea de bloggăreală (în sensul că mai trag două linii, mai arunc o privire pe blog să văd dacă a mai comentat cineva ceva sau ce a mai scris unul-altul), realizez că am nevoie de un laptop puternic, suficient de mic, fiabil şi cu autonomie cât mai mare. Adică: procesor Intel Core 2 Duo sau Athlon 64 X2, display în jurul a 13 ţoli, placă video Ati sau nVidia cu memorie grafică dedicată minim 256 Mb (preferabil 512) , HDD cât mai rapid – aici trebuie să mă mulţumesc cu omniprezentul 5400 RPM, sistem de operare – Windows 32 biţi variantă profesională (preferabil XP sau 7)
Ok, încep să caut pe site. Aleg următoarele filtre: producător Sony, diagonala 13 ţoli, Windows pre-instalat. Răspunsul cu care mă aleg – “Produs indisponibil, caută alternative”.
Scot filtrul cu Windows şi încerc din nou. Mă aleg cu acelaşi răspuns, astfel că renunţ. Cu Sony m-am lămurit, deci.
În continuare: producător Asus, diagonala 13 ţoli, Windows pre-instalat. (Întrucât la varianta cu Windows nu găsesc niciun răspuns, renunţ şi dau filtru după chipset video: Ati). Răspuns:
Am găsit, în fine, o primă configuraţie apropiată de ceea ce-mi doresc:
Notebook Asus F6V-3P165 Core2 Duo T5800 250GB 3072MB
| Tip procesor | Intel Core 2 Duo |
| Model procesor | T5800 |
| Frecventa procesor | 2000 MHz |
| FSB | 800 MHz |
| Cache L2 | 2048 KB |
| Diagonala | 13.3 inch |
| Tip display | WXGA |
| Tehnologii | ColorShine |
| Producator Chipset Video | ATI |
| Chipset video | ATI Mobility Radeon HD3470 |
| Capacitate memorie video | 256 MB |
| Tip memorie video | Dedicata |
| Capacitate HDD | 250 GB |
| Interfata | SATA |
| Viteza de rotatie | 5400 rpm |
| Memorie RAM standard | 3072 MB |
| Tip memorie RAM | DDR2 667Mhz |
| Memorie RAM maxima | 4096 MB |
| Sloturi de memorie | 1 x 2048 + 1 x 1024 |
| Unitate optica | DVD-RW SuperMulti Dual Layer |
| Chipset audio | Azalia |
| Tehnologii audio | 3D effect, Full duplex |
| Difuzoare incorporate | Da |
| Microfon incorporat | Da |
| Card reader | Da |
| Retea | LAN 10/100 Mbs |
| Wireless | 802.11 a/g/n |
| Bluetooth | Da |
| Tip Bluetooth | Da |
| Porturi | 1 x DC-in 1 x VGA 3 x USB 2.0 1 x LAN 1 x Headphones 1 x Microphone 1 x HDMI |
| Sloturi de extensie | 1 x ExpressCard |
| Cititor de amprente | Da |
| Baterie | Li-Ion 6 celule |
| Sistem de operare | Nu |
| Dimensiuni (W x D x H) | 316 x 232.7 x 27/35.2 mm |
| Greutate | 2.2 Kg |
| Altele | Webcam 1.3MP |
| Garantie (luni): | 24 |
Mergem mai departe: producător Acer, diagonala 13 ţoli, renunţ la Windows, las în pace filtrul cu placa video, mă aleg cu:
Din păcate, nici unul din laptop-urile Acer filtrate nu are memorie video dedicată, astfel că… next!
Ajungem la HP. La filtrarea după dimensiunea ecranului de 13 ţoli obţinem:
Astfel încât suntem nevoiţi a merge mai departe: Dell. Acelaşi procedeu, obţinem:
De departe observăm că avem cea mai largă gamă disponibilă de până acum. Pentru a ne menţine într-un preţ cât de cât decent, alegem:
Notebook Dell Vostro 1320 Core2 Duo T6570 320GB 4096MB
| Tip procesor | Intel Core 2 Duo |
| Model procesor | T6570 |
| Frecventa procesor | 2100 MHz |
| FSB | 800 MHz |
| Cache L2 | 2048 KB |
| Diagonala | 13.3 inch |
| Tip display | WXGA |
| Rezolutie | 1280 x 800 pixeli |
| Producator Chipset Video | nVidia |
| Chipset video | nVidia GeForce 9300M GS |
| Capacitate memorie video | 256 MB |
| Tip memorie video | Dedicata |
| Capacitate HDD | 320 GB |
| Interfata | SATA |
| Viteza de rotatie | 7200 rpm |
| Memorie RAM standard | 4096 MB |
| Tip memorie RAM | DDR2 800Mhz |
| Memorie RAM maxima | 8192 MB |
| Sloturi de memorie | 2 |
| Unitate optica | DVD-RW 8x |
| Difuzoare incorporate | Da |
| Microfon incorporat | Da |
| Card reader | 8-in-1 |
| Camera Web | Da |
| Rezolutie Camera Web | 1.3 MP |
| Retea | Lan 10/100/1000 Mbs |
| Wireless | IEEE 802.11 b/g |
| Bluetooth | Da |
| Porturi | 1 x DC-in 1 x VGA 4 x USB 2.0 1 x LAN 1 x Headphone 1 x Microphone 1 x Firewire |
| Sloturi de extensie | 1 x Express Card /54 |
| Cititor de amprente | Da |
| Baterie | Lithium-Ion 6 celule |
| Alimentator | AC Adaptor 65W |
| Sistem de operare | Windows Vista Business |
| Dimensiuni (W x D x H) | 316.9 x 243.2 x 23.8-37.2 mm |
| Greutate | 1.86 Kg |
| Carcasa | Culoare: Negru |
| Garantie (luni): | 36 |
De dragul jocului, mergem mai departe: Toshiba. Aceleaşi filtre, obţinem:
Cel care face mai mult cu ochiul, este:
Notebook Toshiba Satellite U500-10L Core2 Duo T6500 320GB 2048MB
(în special datorită plăcii grafice Ati Mobility Radeon HD 4570 cu 512 MB RAM dedicaţi). Specificaţii:
| Tip procesor | Intel Core 2 Duo |
| Model procesor | T6500 |
| Frecventa procesor | 2100 MHz |
| FSB | 800 MHz |
| Cache L2 | 2048 KB |
| Diagonala | 13.3 inch |
| Tip display | WXGA |
| Tehnologii | TruBrite |
| Rezolutie | 1280 x 800 pixeli |
| Producator Chipset Video | ATI |
| Chipset video | ATI Mobility Radeon HD 4570 |
| Capacitate memorie video | 512 MB |
| Tip memorie video | Dedicata |
| Capacitate HDD | 320 GB |
| Interfata | SATA |
| Viteza de rotatie | 5400 rpm |
| Memorie RAM standard | 2048 MB |
| Tip memorie RAM | DDR2 800Mhz |
| Memorie RAM maxima | 8192 MB |
| Sloturi de memorie | 2 |
| Unitate optica | DVD-RW SuperMulti Double Layer |
| Tehnologii audio | High Definition Audio |
| Difuzoare incorporate | Da |
| Microfon incorporat | Da |
| Card reader | 5-in-1 (SD, MMC, MS, MS Pro, xD) |
| Camera Web | Da |
| Retea | Lan 10/100/1000 Mbs |
| Wireless | IEEE 802.11 a/g/n |
| Bluetooth | Da |
| Tip Bluetooth | v2.1 + EDR |
| Porturi | 1 x DC-in 1 x VGA 1 x LAN 1 x Headphone 1 x Microphone |
| Sloturi de extensie | 1 x Express Card |
| Kensington | Da |
| Baterie | Lithium-Ion 6 celule |
| Sistem de operare | Windows Vista Home Premium |
| Dimensiuni (W x D x H) | 317 x 230.6 x 31.9/38.2 mm |
| Greutate | 2.15 Kg |
| Garantie (luni): | 36 |
De dragul sportivităţii, mai încercăm: Lenovo – nu găsim nimic cu memorie video dedicată; Elsaco – nimic, nimic; MSI – un produs interesant, dar indisponibil; Fujitsu Siemens – două produse disponibile, ambele cu memorie video de tip shared; BenQ – nimic disponibil; RPC, NEC, Samsung, Packard Bell – nimic.
Aşadar, avem trei variante finale: Asus, Dell, Toshiba. Pentru a face o analiză corectă, componenta preţ nu poate să lipsească, deci: Asus – 3365,42 RON, Dell – 3552,49 RON, Toshiba – 3453,16 RON. Diferenţa între cel mai scump şi cel mai ieftin este de 157,07 RON, adică nesemnificativă raportată la întreg (cam atât costă un mouse decent, la urma urmei).
Concluzia: judecând strict prin prisma cifrelor înfăţişate, fără a ţine cont de considerente subiective cum ar fi: brand, design, experienţe anterioare, câştigătorul este – fără nicio îndoială – laptopul Dell Vostro 1320! Are mai mult RAM, harddisk la 7200 RPM şi vine cu Windows Vista Business pre-instalat. Gata, m-am hotărât!…
P.S. Aţi observat un soi de laitmotiv prezent pe (aproape) toate capturile înfăţişate? Şi eu. Dar nu cred că a sosit, încă, timpul. Mai ales că aplicaţiile cu care-mi câştig pâinea sunt sub Windows, cel puţin deocamdată…
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Înainte de a fi bloggăr, Vasile se plimba pe plajă, inspirând aerosoli, după cuviinţă. La un moment dat, privirea i-a căzut pe ceea ce părea să fie o sticlă conţinând un mesaj misterios. Curios din fire, Vasile – care nu era încă bloggăr – s-a aplecat, a luat sticla, a scos bileţelul dinăuntru şi a început să-l citească. Atacat de apa mării, ce reuşise să pătrundă prin dopul insuficient de etanş, bileţelul prezenta lacune ce îngreunau buna înţelegere a mesajului. Din acest motiv, atunci când l-a transcris, Vasile a înlocuit fragmentele indescifrabile cu …. pentru a obţine un efect vizual cât de cât favorabil:
“…. rătăciţi, pierduţi….. 43°15′ longi…. 2°10′…. atitudine…. Furtu….. distrus…ava….amarazi…ecaţi. Căpitanul….ort de ..eat….. eşuat….. insula…. isterioasă.
Eu sunt….ine, ..alvat ….preună cu patru ….pravieţuitori. Insula frumoa…. avem de toate. Nu dorim…. fim găsiţi. Lăsaţi-…. n.. pace!
..ine găseşte …esaj, rog plăteşte ..ăzduire blog Hostwa… , altfel şters.
..aiba m-a pus de am renu…ţat la gratu…tate. Mulţ…esc.”
Inutil de precizat, cred, că această mică întâmplare l-a zguduit suficient de mult pe Vasile, astfel încât a hotărât, de atunci, să devină bloggăr.
Şi să nu plece niciodată pe mare, de asemenea.
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Vă spun eu că cea mai perfidă metodă e cea a sticluţei de parfum turnată pe coloana de încălzire. Precis e cea mai bună, garantat. Reprezintă trecerea de la ciocănitul cu lingura al caloriferului către mult mai grotescul mutat de mobilă în toiul nopţii – acţiune care implică, dealtfel, şi un anumit grad de disconfort din partea pedepsitorului ce riscă să se aleagă cu o hernie în cazul în care nu stă bine cu condiţia fizică. Plus pagubele minore gen zgâriat parchetul proaspăt montat. (Dacă e din bambus, chiar nu merită, fiind scump şi prea gingaş).
Anumite zgomote de impact – ce se transmit eficient prin intermediul structurii de rezistenţă – pot fi preluate de pardoseala flotantă, adică de acel strat de nisip aşezat între planşeul din beton armat şi PFL-ul ce reprezintă suportul pentru parchet. Criticată drept o metodă veche, de sorginte comunistă, poate fi îmbunătăţită prin înlocuirea stratului de nisip cu polistiren extrudat cu grosimea de 2,5 centimetri. Se recomandă şi executarea unei şape armate subţiri sau aşezarea unor dale prefabricate, fiind necesară consultarea unui specialist în rezistenţă pentru a evita eventuala depăşire a sarcinii utile a planşeului.
Din capitolul relaţionării în bune condiţiuni cu vecinii, se poate aminti că inundarea intenţionată a propriului apartament în scopul distrugerii celui/celor inferioare se pedepseşte conform legii. O vorbă bună poate face minuni, mai ales dacă este însoţită de mânuirea eficace a unui obiect contondent gen baston solid, bâtă de baseball, umbrelă cu ţepuş, etc. Clasicul sunat la uşă şi fugit este considerat în mod unanim drept desuet şi infantil, din acest motiv fiind practicat, în general, numai de către copiii preşcolari.
Recordul de ingeniozitate şi perseverenţă îl deţine nea Petrică, de la parter, care, într-o singură noapte, a escaladat terasa blocului şi a reuşit să desprindă o bucată de câţiva metri pătraţi de hidroizolaţie bituminoasă de deasupra Ioneştilor categorisiţi până în acel moment, de către întreg blocul, drept fericiţi. Noaptea următoare a plouat suficient de mult pentru a propulsa Iaşul în debutul programelor de ştiri de a doua zi. A obţinut chiar şi un breaking la ora prânzului – dacă-mi amintesc bine.
Poate vă întrebaţi care este rostul acestei dizertaţii dar, înainte de a o face, daţi-mi voie să fac o scurtă precizare: noi, cei din blocul A1, tronsonul B, scările C şi D avem o mică problemă – suntem posesori de console Nintendo Wii completate în mod fericit cu pachete Nintendo Wii Fit Plus şi Nintendo Wii Sports Resort. Cu alte cuvinte, putem – şi chiar o facem! – practica o sumedenie de sporturi diferite în intimitatea livingurilor noastre, cum ar fi: tenis de masă, tir cu arcul, bowling, canotaj, ciclism, baschet, scrimă ş.a.m.d., fiecare sport fiind simulat cu mare precizie cu ajutorul unui accesoriu high-tech numit Wii MotionPlus. Aşa că nu de lipsă de acurateţe sportivă poate fi vorba. În niciun caz. Ori de rezultate, unele din ele demne de cariera unor sportivi profesionişti.
Recordul de fair-play îl deţine doamna Vasilescu, de la doi, care practică doar yoga, în afara orelor de linişte:
şi care s-a oferit să-i înveţe pe băieţii Popescu avantajele plăcii speciale Wii Balance Board, cu ajutorul căreia au reuşit, în sfârşit, să folosească în mod corespunzător capacităţile de echilibru ale corpului uman. (După ce au ieşit din spital, fireşte, unde au ajuns datorită coliziunii dintre maşina Georgeştilor şi skateboard-urile proprii, de nerecuperat, adică daună totală).
Menţionez că am luat decizia de a cumpăra un al doilea televizor cu diagonală exagerat de mare, fiind de notorietate faptul că nu ajung niciodată să marchez un gol pentru echipa favorită fiind, în permanenţă, redus la rolul de chibiţ:
drept pentru care mă retrag, în semn de protest: la revedere!
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Se anunţase de dimineaţă. O uşoară migrenă, la trezire, apoi gândurile o năpădiseră, brusc, ca o haită de şacali ce pândesc dincolo de lizieră să se sature leoaica, pentru a avansa… Leoaica e somnul, iar mintea ei obosită e prada pe care şacalii, flămânzi, caută s-o devoreze…
- Oh, Doamne – gândi în momentul în care simţi ceaşca de espresso fierbinte în mână – ce clişeu îngrozitor! Auzi, tu – şacali! Brrr…
La birou, toate se succed cu repeziciune, ca şi cum numai ea le-ar şti pe toate.
- Numai bunică-mea le ştia pe toate, de-aia toată casa trăgea de ea, de dimineaţă până seara… “Buni, nu ştii unde mi-i caietul?” “Da’ penarul, buni?” “Borcanul cu dulceaţă, trusa de cusut, pieptănul, abecedarul?…”
- Tu eşti plătită să ştii… – încearcă s-o mustre cugetul – dar îl alungă cu un gest al mâinii, ca pe o muscă enervantă. Şi, dincolo de toate, întrebarea aia agasantă… a şi uitat despre ce era vorba.
Demult n-a mai mâncat un prânz ca lumea. Numai salate şi meniuri dietetice. “De unde timp?” şi, mai ales, “pentru cine?”. “Pentru tine, toanto, pentru tine…” – şopteşte, palid, eul mult neglijat. ”Pentru mine? Ei, dac-ar fi pentru mine…”.
Angela, asistenta, mai aduce un vraf de dosare şi-i surâde, profesional. Nu-i întoarce surâsul, dimpotrivă – devine un pic mai înţepată. Angela trebuie să-şi cunoască locul, aşa cum şi l-a cunoscut şi ea, ani la rând, până a ajuns aici. Ea nu şi-a permis să surâdă la nimeni. “Sau poate n-ai avut chef…” – devine obraznică vocea interioară. “Da, poate n-am avut chef!” – răspunde, ca să-i arate cine-i şeful. “Şi întrebarea, Doamne, întrebarea…”
E luni şi au înnebunit, cu siguranţă, cu toţii: furnizorii, clienţii, şefii. “Monstrul hibernează în week-end şi te atacă luni, cu puteri sporite…” “Unde ai văzut filmul ăsta?” – ripostează ironic, iar vocea se retrage, umilită. După-amiaza e lungă, dar e partea ei favorită a zilei. Când te simţi moleşit, când te apropii de punctul mort, când începi să visezi prea devreme la libertate… Când toţi se simt slabi, e momentul ei să fie puternică. Vocea îi devine mai limpede, la telefon. Energică, părăseşte biroul pentru a coborî în secţie ori – aroganţa supremă – a traversa curtea şi a se deplasa, personal, la depozit. Atunci o urăşte, e sigură, toată lumea. De parcă nu pentru asta ar face-o, ce Dumnezeu! Astăzi, în schimb, afurisita de întrebare o urmăreşte peste tot, ca un pudel sâcâitor, nelăsând-o să se bucure de momentul ei de glorie.
Spre sfârşitul programului, Angela îşi face curaj şi pătrunde în birou, oarecum emoţionată. “Oare ce-o mai fi vrând?” – se întreabă, obosită.
- V-aţi gândit, doamnă? – susură fata.
- La ce? – se preface ocupată.
- La întrebarea mea…
- A, întrebarea. Care întrebare?
- De ce faceţi cumpărături la Tara Fashion?… – se bosumflă Angela, dezamăgită. (E clar că a uitat, şefa, la câte are pe cap…)
- De ce fac… hai, lasă-mă cu prostiile şi vezi-ţi de treabă. Trimite fax-ul ăla şi poţi pleca mai devreme. Mă duc şi eu acasă, că nu mai pot. Am avut o zi dificilă…
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Întorcându-se de la anchetă, Sile avu surpriza să constate că în celula arestului preventiv apăruse o figură nouă. Mai mic de statură decât George, un pic mai solid şi un pic mai şifonat, însă cu acelaşi aer de băiat cuminte, ca şi acesta.
- Ce mama mă-sii, e adunarea pămpălăilor, astăzi? – se minună Sile, în sinea-i…
- Să vă fac cunoştinţă… – se grăbi George, îndatoritor. Sile, Mihai – Mihai, Sile – făcu el prezentările.
- ‘Ncântat – zise tânărul Mihai, sictirit.
- Hă… – scăpă Sile un soi de aprobare, trântindu-se pe bancă. Ia spune, cu ce treburi pe-aici?
- Tocmai îmi povestea… – începu să explice George, făcând pe intermediarul, când, brusc, lui Mihai îi sări ţandăra:
- Ce te-nteresează pe tine, bă, ce caut io aici?! N-ai altă treabă? Ce? E puşcăria lu’ tac-tu?…
- Bă, ia linişteşte-te că-ţi dau una… – se grozăvi Sile, uitând de starea în care era.
- Ia dă-mi, bă, să văd! Hai, că mă faci să râd… – se ţinu tare Mihai.
- Băieţi, calmaţi-vă, de ce să ne certăm? – interveni George, împăciuitor. N-are rost să ne luăm unii de alţii, aici, unde ne-a adus soarta…
- Lasă-mă, bă, cu soarta! – se răţoi Sile. Care soartă?!… Io, când m-am apucat de manglit, ştiam c-am să ajung aici, da’ nu cu papiţoi de-alde voi, cu caş la gură, smiorcăiţilor! Ia uite la el ce faţă de fraier are! Ce cauţi aici, băi fraiere, i-ai furat pensia lu’ ăl bătrân sau ce?
- I-am furat-o lu… – Mihai se-nterupse şi-ncepu să tuşească, gros. Lu…
- Băi, Sile, n-o să-ţi vină să crezi… – prinse George momentul. Să vezi ce întâmplare: Mihai tocmai şi-a cumpărat un laptop – ASUS K50 – şi l-a dus acasă…
- Nu acasă, băi, la birou, ţi-am mai zis. Odată cu tusea, lui Mihai părea că-i trecuseră şi pornirile belicoase. La birou, zic. Mă duc, bag măgăioa în priză, o conectez la reţea şi-ncep să lucrez. Eram în urmă cu treaba, mamă-mamă!
- Mţ… – făcu Sile, ca să se ştie care-i şeful. Miha ignoră întreruperea şi continuă:
- Băi, şi-i spusesem lu’ ăla: băi, frate, dă-mi şi mie o sculă – nu prea scumpă, puternică şi fiabilă. Că io nu prea am încredere în laptop-urile astea că se-ncing şi se strică una-două. Vreau unul de cursă-lungă, ca să zic aşa. – De cursă lungă, şefu’ – îmi zice pramatia şi-mi dă de ăla de care ţi-o zis George: Asus K50. Cică are nu’ş ce sistem special, că nu se încălzeşte, că mă rog. – Bă, îi zic, da’ nu cu panaramă d-aia dă procesor – Neutron sau cum se mai cheamă. – Nu, domnu’ şef, se poate? Pentium dual core, patru giga de ram – sculă serioasă. – La banii ăştia? Hmm… – i-am zis. – Da, domnu’ şef – a continuat pramatia. Ce mai la deal la vale: l-am cumpărat!
- L-ai cumpărat… – şopti George, îngrozit.
- L-ai cumpărat… – făcu şi Sile, dezgustat.
- L-am cumpărat – întări Mihai, disperat.
- Şi, ce-avea? S-o stricat, sau ce? – vru să afle Sile, încă nedumerit.
- Nu s-o stricat, o mers foarte bine, toată ziua. Problema e că nu se încălzea, absolut deloc. “Sigur îi cu Neutron din ăla, altfel nu se poate” – mi-am zis.
- O fi fost overclock-at – îşi dădu cu părerea George.
- Cine? Vânzătoru’? – se-ntrebă Sile.
- Pe naiba, Atomul ăla, cum îi mai spune… Da’ prost mai eşti, frăţioare! – diagnostică, expert, Mihai. Una peste alta, m-am repezit la magazin, să-i fac lu’ ăla laptopu’ guler. L-am prins tocmai când pleca, cică se terminase programul. L-am băgat cu forţa înăuntru, să-mi dea banii înapoi. Ăla – nu şi nu, totu-i în regulă. Eu i-am explicat că nu şi-a găsit prostul. Ăla cică: “ba da!” Atunci i-am dat un pumn, o încercat să-mi dea şi el, eu m-am ferit, i-am mai tras unul, el a chemat poliţia şi m-au luat pe sus…
- Măi, frate, nu se mai termină cu aventurile astea! – deznădăjdui George, epuizat.
Tăcerea se lăsă peste celula în care trei capete cercau să-nţeleagă misterul de nepătruns al acestei lumi post-moderne…
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
Am fost ales bloggărul zilei pentru a doua oară la Concursul SuperBlog 2009 la care s-ar putea să fi observat că particip, în ultima vreme. Mulţumesc frumos organizatorilor şi juriului de la Real Hypermarket. Marius, dacă citeşti, verifică-ţi emailul ca să poţi să-ţi ridici premiul, te rog 
Adevărul e că nu reuşeşte să păcălească pe nimeni. Adevărul, şi mai trist, e că-şi dă şi singur seama de asta. Din partea lui, a făcut tot ce i-a stat în putinţă: a tăcut, a răbdat, a muncit, a salvat aparenţele, a fost fidel, a cumpărat, a făcut curăţenie şi, din nou, a tăcut. Poate aşa o fi soarta lui, poate aşa-i e firea, cine să mai ştie?… Copii n-au – “aşa-i mai bine, poate” gândeşte, o ştiu, şi, uneori, nu pot să nu fiu de acord cu el. Încă unul terorizat de madam… ar fi prea mult.
Deja Ioneştii de la trei – ăia care umplu un MCV numai cu preşcolarii – nu-i mai răspund la salut. Georgeştii, de la unu, nu i-au răspuns niciodată dar i-am înţeles, amândoi: deh, Passat combi nou-nouţ (în treacăt fie spus, abia mormăie ceva în direcţia mea, darmite într-a lui…) Pensionărimea salută, ce-i drept, dar nu uită să clatine din cap de câte ori trece, încărcat cu sacoşe până peste cap, pe scara blocului. Poate n-ar fi aşa rău dacă înainte n-ar trece dumneaiei, pavoazată din cap până în picioare, la mare ţinută. (Cu o poşetă miniaturală la braţ, în care de-abia îi încape telefonul ultra-slim).
- Ce vrei, vecine? – mi-a mărturisit într-o zi, cu ochii înceţoşaţi – aşa se poartă lumea cu tine când tu eşti cel care spală vasele, în familie… dacă mă-nţelegi.
- Te-nţeleg, vecine, deşi nu pot spune că te şi aprob… (apoi am tăcut amândoi, fiindcă apăruse scorpia, din senin)
Când situaţia a devenit de-a dreptul insuportabilă (Vasileştii, de la doi, singurii care se purtau mai omeneşte cu el, şi-au tras Lacetti SW, pentru a pregăti venirea pe lume a celui de-al doilea moştenitor) l-am abordat, cam brutal:
- Uite ce-i… – i-am spus – ai ceva bani deoparte?
- Am – mi-a răspuns, uşor surprins.
- Proprietar eşti?
- Ştii bine că sunt…
- Atunci te duci fuguţa, faci un credit, dai un avans, te descurci cum poţi şi nu te întorci fără asta:
dacă vrei să mai ai zile în bloc, nefericitule!
- Da’ nu-i prea…
- NU! – i-am zis, împingându-l pe uşă afară. E singura ta şansă. Dispari!
Şi am avut bineînţeles, dreptate! Chiar ieri am auzit doi vecini spunându-i unui trecător care se interesa de el, văzându-l că parchează minunea:
- Cum cine-i?!… Vecinul nostru – familistu’. Om ca lumea!
- Curat ca lumea… – mi-am şoptit.
Articol scris în cadrul Concursului SuperBlog 2009, organizat de PCNews.
